miercuri, 21 martie 2018

Vara în care am adoptat un pui de cioară


Am tot așteptat să treacă puțin timp înainte de a scrie despre asta. Eu nu știu altfel. În plus, nu-mi plac despărțirile. Dar cui îi plac ? În vara lui 2018 se împlinesc 2 ani de când Croxi a plecat. Croxi este un pui de cioară pe care am avut plăcerea să-l cresc timp de aproape o lună. Astăzi o cioară ajunsă la maturitate, ce știu eu sigur că trăiește în părculețul liniștit din spatele casei mele. În același loc în care a venit pe lume.

Cum l-am întâlnit pe Croxi...

O duminică aparent obișnuită. Orele prânzului, cer senin, caniculă cât cuprinde, pregăteam ceva de mâncare. Nu știu ce m-a făcut să merg spre fereastra de la bucătărie și să privesc afară. Pe pervazul ferestrei vecinului meu se mișca ceva. Ceva mic și negru. Inițial am crezut că o pasăre s-a oprit să se odihnească, cum s-a mai întâmplat. Numai că minutele treceau iar pasărea nu prea dădea semne că ar putea pleca de acolo. Începuse să se zbată, să miște din aripi și să facă gălăgie pentru că își agăța ghearele în plasă.
Apoi, era foarte, foarte cald. Nici un pic de umbră unde se afla el. Era obligatoriu să facem ceva cât mai repede posibil. Am așteptat să sosească vecinul nostru de la biserică și l-am rugat să meargă la etaj și să prindă puiul de cioară de pe pervazul dânsului. Numai că, atunci când a deschis fereastra, Croxi s-a speriat și a zburat până jos. Atât a putut. Printre pisici, încă un stres în plus pentru noi, pentru că îl priveau cu poftă și voiau să-l vâneze, desigur.
Într-un final l-am prins și l-am asezat într-o cutie. Am ajuns în casă și l-am lăsat să se odihnească, acoperit, în liniște. Dar și noi. Ce facem începând de astăzi ? Cum se crește un pui de cioară ? Ce fac cu viața mea ? Nu știm să fim părinți de pui de cioară ! Eu, una, nu știu deloc  !

Cum a arătat casa lui

Bineînteles, în cutia de carton nu putea trăi o lună de zile sau cât era necesar până putea zbura. Avea nevoie de lumină, spațiu pentru a se mișca în voie, aer, să vadă/să ne vadă. Ne-am pus pe construit în funcție de nevoile lui de cioară. Am luat un alt carton, de această dată unul mult mai mare în lungime dar și lățime. Partea de deasupra am eliminat-o, la fel și una dintre fețe, în întregime. Peste a fost prinsă o plasă de insecte, pentru cel mai bun view. Mai departe, am luat un băț și l-am montat pe la jumătatea cutiei, astfel încât să aibă unde face exerciții și să fie mai puțin plictisitor în căsuța lui, acolo. Pagini de ziar pe jos, apă, mâncare și i-am prezentat casa pentru următoarele săptămâni. Pe băț s-a urcat imediat. Ne privea de acolo mulțumit. Și acum îl văd...

Cu ce îl hrăneam pe Croxi ?

Croxi avea un apetit de nemaiîntâlnit. Iubea ficățelul de pui crud, tăiat în fâșii subțiri și mici, pieptul de pui... pliculețele cu mâncare umedă pentru pisici. Ce cumpăram pentru pisicile mele mânca și Croxi. Aveam un fel de pensetă lungă, prindeam mâncarea cu ea și așa îl hrăneam. Era foarte fericit, se simțea în singuranță, apărat, "acasă". Eu eram puțin îngrijorată de faptul că nu mă vedeam mama unei ciori un timp indelungat, oricât îmi era de drag băiatul.

Cum ajunsese pe pervazul vecinului ?

La câțiva zeci de metri, față în față cu fereastra, se află un mic parc, proprietate privată. Aici vin ciorile în fiecare primăvară să își refacă cuiburile și rămân până începe să se facă frig. E liniște, sunt în siguranță. De aici a plecat și Croxi, în vara lui 2016. Numai că puțin cam devreme, din greșeală. Noi credem că a plecat după părinții lui, din copacul cel mai înalt și a aterizat în fereastră. Bine că a aterizat în fereastră.

Zilele... împreună...

Era matinal chiar și în weekenduri. Făcea multă gălăgie, să nu mai vorbim de mizerie. Te privea din căsuta lui și aștepta să-i mai oferi ceva de mâncare. După, se urca pe băț și dormea. Numai acolo dormea. Zilele treceau, trecea și săptămâna, el creștea, la fel și dorința de a zbura. Imi amintesc cum mișca rapid din aripi, se antrena, de câteva ori pe zi. Noi ne bucuram, desigur. După două săptămâni și jumătate ne-am gândit să mergem cu el lângă acel parc. Poate zboară, poate își aude părinții. (Nu am mai povestit cum veneau câteva ciori atunci cand el se afla pe pervaz, să încerce să-l ajute. Dar cum să-l poată ajuta...)
Am mers lângă parc. Afară părea mult mai mic decât în casă, nu știu de ce. Încă nu putea zbura, desi încerca, apoi stătea pur și simplu. L-am dus din nou acasă, din nou în căsuța lui, unde părea mai fericit decât afară.

În următoarele săptămâni nu a mai fost la fel. Creștea vizibil, simțea nevoia să zboare. Am început un antrenament în casă, unde avea mai multă siguranță. Schimbarea se putea observa de la o zi la alta. Croxi devenise o cioară pregătită pentru libertate. Lângă parc nu am mai mers niciodată cu el. L-am lăsat să decidă singur ce vrea să facă. Nu puteam trăi cu gândul că îl împingem spre o situație pentru care nu este pregătit. Mai bine așa. Dacă vrea să plece, să plece de la fereastră, singur.

Ziua în care a plecat.. 

Înainte de ziua în care nu s-a mai întors niciodată, Croxi mai pleca. Nu foarte departe, până pe acoperișul vecin. Apoi se întorcea acasă. Dar în acea zi nu s-a mai întors. Partea frumoasă este că nu a plecat pur și simplu. Un grup de ciori cu vechime au auzit cra cra-urile lui și așteptau să-l ducă cu ele. Era acea perioadă în care puii de cioară învățau să zboare, îi vedeam peste tot. Venise și rândul lui...
A plecat pur și simplu. Mai mult ne-am atașat noi de el, decât el de noi, din fericire. Uneori ni se părea că îl mai auzim, că a venit să ne dea un semn, sau poate chiar el era. Poate...  Dificil de spus când în apropiere de casa ta se află un parc unde sunt atâtea ciori și toate scot același sunet.

* Croxi este un el, așa a rămas stabilit
* Cele câteva poze pe care le-am făcut, nu le-am păstrat. Cum spuneam la început, nu-mi plac despărțirile sau amintirea unei despărțiri, în poze

Mă bucur că am povestit despre Croxi. Simțeam nevoia să o fac, de atâta timp. Sper că v-a plăcut și vouă, puțin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...