joi, 23 martie 2017

Povestea mea şi bullying-ul. Cum am depăşit problemele din viaţa de copil/ adolescent #farafrica

Nu ştiu dacă aţi citit cele 3 postări dedicate bullying-ului în şcoli. Pe primele două le-am scris la începutul aventurii mele în lumea blogging-ului, când abia ce mă reobişnuisem să scriu public.  Aşa că nu sunt mult prea utile cuiva, dacă mă întrebaţi pe mine.


Prima intenţie atunci când am decis să scriu pe Luna Scrie a fost să mă adresez publicului tânăr prin poveşti care m-au marcat ca şi adoleşcentă, într-o lume pe care n-o înţelegeam uneori (deseori). Mi-am dorit să ofer informaţia şi sprijinul pe care eu nu l-am găsit la 15-16 ani.
Apoi am lăsat-o baltă. Hai să scriem despre filme, produse de îngrijire, despre călătorii şi tot ce poate să ocolească un subiect delicat, care nu se vrea a fi scris.

În dimineaţa aceasta am aflat despre o nouă campanie iniţiată de Dr. Oetker, în care oamenii sunt invitati să doneze o poveste despre cum au reuşit să depăşească un moment dificil din viaţa lor. Fiecare poveste înscrisă în platformă se va transforma în câte 1 euro care va merge către SOS Satele Copiilor. Această donaţie reprezintă un ajutor pentru copiii vulnerabili, lipsiţi de spriinul familiei biologice. Şi aici intervine Mama SOS, care oferă copiiilor aflaţi în dificultate şansa de a creşte bine, într-o familie iubitoare.
Haideţi să le oferim această şansă !

Vă invit şi pe voi să intraţi pe site-ul lansat de Dr. Oetker,  www.prajiturifarafrica.ro şi printr-o simplă logare cu contul dumneavostră de facebook, aveţi ocazia să scrieţi pentru un bine.
Nu uitaţi, o poveste #farafrica = 1 EURO donati

Povestea mea

Desi am fost un copil #fără frică, care iubea să descopere lucruri, mereu visătoare, veselă şi pusă pe încălcat reguli de părinţi, am experimentat pentru o perioadă bullying-ul în şcoală.
Pur şi simplu, nu mă puteam integra, oricât de mult încercam. Sufeream din cauza asta şi plângeam nopţile cu capul în pernă cerând ajutor Divin.
Nu este în regulă să te obişnuieşti să fii tratat într-un mod neplăcut. Eu mă obişnuisem, credeam că valorez exact atât cât mi se arăta în fiecare zi.  Nici prin cap nu-mi trecea să depăşesc asta.


Ce nu este în regulă cu mine ? De ce fetele îmi spun că n-am acces la locul lor de joacă, că nu pot fi prietenă cu ele ? 
Unde greşesc ?

Imaginaţi-vă acum zile întregi de şcoală, în care absolut nimeni nu vorbeşte cu tine. Stai şi aştepţi să vină ora de plecare. Apoi, dacă e vineri, sigur mergi cu mama la cofetărie. Acolo îţi alegi cea mai bună prăjitură şi o savurezi în linişte. Ştii că urmează weekend-ul, care e numai al tău.
Poţi urmări desenele animate preferate sau poţi juca un joc video. Ce mai contează, acasă nu te simţi al nimănui. 
***
Dar într-o bună zi, s-a produs miracolul. A apărut ea, Gabriela, fata care dorea să-mi fie prietenă. Şi în scurt timp, am devenit cele mai bune prietene. :)
Era bună şi prietenoasă, veselă ca şi mine. Ne plăcea să adunăm conurile ce cădeau din brazii ce se aflau în curtea şcolii, luam prânzul pe băncuţele vechi din lemn şi povesteam tot ce se putea povesti.
****
Cum o minune nu dureaza, intro zi m-a anuntat ca urma să se mute în alt oraş. Am fost tristă, iar ea, în semn de prietenie, şi-a dat jos lănţisorul de la gât şi mi l-a oferit în dar.

" Uite, îţi dau lănţişorul meu. Vreau să-l porţi tu !"
" Şi să nu uiţi niciodată că nu trebuie să-i bagi în seamă"

M-am simţit din nou singură după plecarea ei. Pereţii clasei mă strângeau parcă, totul era ca înainte. Visam să evadez într-un joc video sau să fiu măcar în curtea mea, cu pisicile şi copiii de pe stradă.
Numai nu aici.
La şcoală, mereu se găsea cineva să mă insulte, ori să-mi mizgâlească carnetul de note.
***
Când suficient a început să fie suficient, mi-am făcut un plan. În ultima perioadă, situaţia devenise inflamată, simteam nevoia să mă apăr şi mă certam cu cei care nu aveau loc de mine. Nu-mi era uşor, însă ştiam că trebuie să pun lucruri în ordine puţin.

În acelaşi timp, îmi era clar că trebuie să plec, să schimb şcoală. Uneori e unica soluţie...

***

Într-o după-amiază mi-am găsit curaj şi i-am povestit mamei parţial ce se întâmpla cu mine. A fost de acord să ma mut la alta scoala, nu mi-a cerut prea multe detalii, bănuiesc că şi-a dat seama că nu-mi doream să discut foarte mult despre asta.
Procedurile pentru mutare au durat 4 săptămâni. Multe întrebări din partea cadrelor didactice, directoarei. Nimeni nu era, bineînţeles, vinovat de ceva. Toată lumea şi-a făcut meseria bine.

În cele 4 săptămâni pre-mutare am fost cea mai relaxată. Îmi descoperisem talentul la desen, pictam, citeam cărţi. Voiam să redevin un copil normal, fără acel fel de iad în jurul meu.

Ultima zi a fost de departe cea mai amuzantă şi frumoasă. Nici un coleg nu mi-a spus măcar un Pa! la despărţire. Eram chiar şi atunci invizibilă.


În drum spre casă am trăit cel mai interesant sentiment de până atunci. Era o iarnă caldă, cu temperaturi de 15 grade. Eu mergeam încet, pentru ultima dată pe acea stradă, în calitate de eleva a acelei şcoli. Îmi amintesc chiar şi acum liniştea ciudată şi vântul cald, plăcut. Zâmbeam. Da, zâmbeam singură pe stradă. Îmi plăcea la nebunie sentimentul de libertate, de eliberare.

Astăzi sunt bucuroasă că am fost #farafrica. Am avut curajul să iau cea mai bună decizie din viaţa mea de copil. Am spus  STOP  Bullying !

Cealaltă şcoală a fost un fel de rai pe pământ în comparaţie. Am întâlnit colegi buni şi mi-am făcut mulţi prieteni.

Îi multumesc Gabrielei pentru că mi-a fost cea mai bună prietena. Datorită ei am găsit puterea să cred că există şi altceva, atunci când eşti înconjurat de urât.

Mulţumesc ! Sper să te reîntâlnesc în viaţa asta !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...